"Cred ca una dintre cele mai importante teme de cercetare si dezbatere academica privind politicile publice este cea referitoare la scopul final al acestora. Din pacate, aceasta discutie de maxima utilitate tocmai pentru publicul larg si pentru decidentii de politici, care se afla la baza intelegerii implicatiilor contractului social (si indraznesc sa spun chiar a obligatiilor ce decurg din acesta, pentru ambele parti), este mult prea putin prezenta in spatiul public si in mediile de comunicare", noteaza intr-un articol Leonardo BADEA, Viceguvernatorul BNR.
Conform acestuia:
"Majoritatea economistilor tind sa se concentreze pe ideea de maximizare a bunastarii sociale, avand in vedere o distributie existenta a resurselor. Dar, cel mai adesea, interesul lor se canalizeaza catre eficienta economica a variantelor alternative de actiune, lasand discutiile cu privire la egalitate, redistribuire sau libertatea de a alege, in zona confruntarii politice. Cu toate acestea, in orice dezbatere actuala privind politicile economice, devine astazi aproape imposibil sa mai separam eficienta economica de obiectivele privind echitatea sociala, pentru ca cele mai multe (posibile) ajustari ale politicilor publice implica, din pacate, castigatori si perdanti in randul membrilor societatii.
Chiar daca deja de mai multi ani discutia privind modalitatea de apreciere a succesului sau a esecului oricareia dintre politicile publice a devenit mai diversificata, in practica, cel mai obisnuit mijloc sau indicator folosit in acest scop ramane analiza dinamicii cresterii economice, mai exact rata de crestere a PIB-ului real. Aceasta este o solutie comoda dar care pierde din vedere foarte multe aspecte importante pentru societatea moderna si complexa in care traim, pentru care cresterea PIB-ului real nu este o masura atat de relevanta din perspectiva cresterii bunastarii sociale. Economistii stiu si recunosc asta de foarte mult timp, ceea ce insa nu ii impiedica sa foloseasca dinamica PIB real ca prescurtare convenabila, desi evident profund imperfecta.
Interesul initial al guvernelor in economie, in secolul al XVIII-lea si mai devreme, era capacitatea lor de a percepe taxe sau de a imprumuta bani pentru a finanta cheltuielile militare. De-a lungul timpului, pe masura ce economia s-a industrializat si sfera activitatii guvernamentale s-a largit, obiectivele s-au schimbat considerabil. Dezbaterea cu privire la ce ar trebui sa urmareasca guvernele a fost una de lunga durata si continua sa persiste, desi in prezent balanta incepe sa incline in cu totul alta directie. Totusi, intrebarea ramane valabila: este importanta doar cresterea economica masurata prin cresterea PIB-ului sau sunt, in schimb, mai importante (sau macar in egala masura importante) bunastarea cetatenilor si bunastarea sociala agregata?
Asa cum mentionam, in teorie este acceptat de economisti ca PIB-ul nu este o masura ideala a bunastarii sociale. Criticii subliniaza ca include rezultatele unor activitati considerate a avea conotatii negative sau ca fiind consecinta unor evolutii negative, de exemplu, productia de arme sau reconstructia dupa un dezastru natural. Simon Kuznets, numit adesea "parintele PIB", a sustinut si el excluderea acestora dar si a altora precum productia si cheltuielile cu publicitatea. Este important ca PIB-ul nu include costurile externalitatilor precum poluarea sau pierderea biodiversitatii. Tot mai multe voci reprezentative ale societatii contesta astazi statutul PIB-ului ca indicator de referinta, din motive justificate ce tin de neglijarea externalitatilor cresterii economice dezechilibrate precum costurile de mediu, de adancirea distributiei inegale a veniturilor si a bogatiei in majoritatea comunitatilor. Toate acestea sunt motive pentru a suspecta ca cresterea PIB-ului ar putea tinde sa supraevalueze cresterea bunastarii sociale.
Pe de alta parte, PIB include in principal activitati ce implica tranzactionarea (pe piata) la un anumit pret si, prin urmare, exclude activitati importante neplatite, precum ingrijirea copiilor sau a persoanelor in varsta la domiciliu sau voluntariatul. Dovezile din sondaje cu privire la modul in care oamenii isi folosesc timpul sugereaza ca, daca ar fi evaluate la ratele pietei, aceste activitati considerate parte a "economiei informale" ar creste considerabil dimensiunea perceputa a economiei. De asemenea, PIB-ul nu masoara cu precizie beneficiile pentru consumatori ale creatiei si inovatiei, desi acestea au un impact pozitiv imens asupra bunastarii umane. Din aceste motive, PIB-ul poate subestima imbunatatirile in ceea ce priveste bunastarea sociala.
Exista si alte motive pentru a crede ca PIB-ul are o utilitate din ce in ce mai redusa in a masura bunastarea sociala. El nu reuseste sa surprinda varietatea tot mai mare de bunuri si servicii intr-o economie moderna, deoarece in calculul PIB conteaza mai degraba numarul de articole decat diversitatea lor. Un numar tot mai mare de produse, de la pantofi la computere la medicamente, sunt personalizabile, dar valoarea pe care oamenii o obtin din aceasta nu se reflecta deloc in statistici, chiar daca pentru economisti sunt deja clare de foarte multa vreme mecanismele de substituibilitate si complementaritate si rolul pe care ele il joaca in functionarea economiei.
De asemenea, statisticile utilizate in constructia PIB par sa nu reuseasca sa surprinda pe deplin cresterea activitatilor digitale sau a "imobilizarilor intangibile" in general. O parte a explicatiei pentru aceasta consta in faptul ca multe activitati online nu au un pret de piata; sunt gratuite pentru consumatori. De exemplu, blogurile, retelele sociale si site-urile web gratuite inlocuiesc media traditionala cu plata si, desi o parte din activitate este masurata in mod conventional (cum ar fi consumul de energie electrica sau veniturile din publicitate), nu este clar ca valoarea pentru consumatori este reflectata in mod corespunzator. Din contra, statisticile oficiale ofera estimari pentru cresterea activitatilor digitale care par neverosimil de mici.
Aceste preocupari privind utilitatea PIB-ului ca indicator al succesului sau al insuccesului politicilor statale au determinat aparitia catorva abordari alternative, nu pentru a inlocui PIB, ci pentru a fi utilizate in complementaritate.
Inca din 1990, Organizatia Natiunilor Unite a initiat calculul unui indice al dezvoltarii umane precum si publicarea anuala a unui raport detaliat de analiza pe aceasta tema. Indicele Dezvoltarii Umane (IDU) este bazat pe argumentul economistului Amartya Sen (1983), laureat al premiului Nobel, care afirma ca ceea ce conteaza pentru dezvoltarea economica si sociala sunt "capacitatile" oamenilor. Prin aceasta se refera la controlul lor asupra resurselor si aptitudinilor pentru a-si conduce viata asa cum si-ar dori. Potrivit acestuia, masurile conventionale ale venitului, cum ar fi PIB-ul pe cap de locuitor, sunt relevante pentru evaluarea capacitatilor, dar la fel sunt si distributia veniturilor, educatia, accesul la tehnologii cheie precum electricitatea sau comunicatiile, sanatatea si longevitatea si alti indicatori. IDU le combina si permite urmarirea progresului unei tari in timp sau fata de alte tari. Ca o paranteza, Romania se situa in anul 2019 pe locul 49 din 189 de tari si facand parte totodata dintre cele 66 de tari cu un nivel foarte ridicat de dezvoltare umana (pe primul loc se claseaza Norvegia).
De asemenea, institutele de statistica din multe tari, precum Marea Britanie, Canada sau Noua Zeelanda, au inceput sa publice seturi trimestriale de statistici privind bunastarea. In cazul Noii Zeelande, se merge pana acolo incat aceste instrumente pot fi calibrate diferit de catre vizitatorii paginilor de internet dedicate lor, devenind astfel instrumente interactive adaptate pe deplin noilor tehnologii digitale si nevoilor diferite de informare si evaluare ale societatii. Pe de alta parte, Olanda calcula inca din 1974 un indice al conditiilor de viata.
Considerand natura si implicatiile complexe ale temei, mai recent, unii economisti au sustinut luarea in considerare a unui intreg "tablou de bord" de indicatori pentru ghidarea politicilor guvernamentale, mai degraba decat sa incerce sa se combine fiecare masura de interes intr-un singur indice. Un factor catalizator in aceasta directie a fost raportul Comitetului privind masurarea performantei economice si progesului social, condus de un alt laureat la premiului Nobel pentru economie, Joseph Stiglitz, din care au mai facut parte Amartya Sen, Jean-Paul Fitoussi si numerosi alti economisti de prestigiu. Publicat in septembrie 2009, raportul a dat un nou impuls miscarii internationale a cadrelor universitare, societatii civile si a guvernelor de a construi si utiliza indicatori care reflecta o conceptie mai larga a bunastarii. Acesta a fost de acord cu necesitatea, mentionata mai sus, de a distinge activitatea economica actuala de durabilitate. De asemenea, a concluzionat: "Deoarece nicio singura masura nu poate rezuma ceva la fel de complex precum bunastarea membrilor societatii, sistemul nostru de masurare trebuie sa cuprinda o serie de masuri diferite." Raportul a sustinut ca orice indicator unic , inclusiv PIB-ul, neglijeaza alegerile si compromisurile importante implicate in orice decizie de politica.
Raportul s-a dovedit foarte influent si a determinat o serie de organizatii internationale si oficii nationale de statistica sa dezvolte abordari mai cuprinzatoare ale masurarii economiei si a bunastarii. Un exemplu important este Better Life Index al OCDE care se bazeaza pe opt indici ai calitatii vietii si trei indici ai conditiilor ce descriu situatia curenta, dar si patru dimensiuni ce privesc resursele pentru mentinerea sau imbunatatirea acesteia in viitor (incluzand astfel si problematica necesitatii conservarii mediului). O abordare similara are si Eurostat, paleta de indicatori privind bunastarea sociala fiind mult mai larga si mai detaliata. Better Life Index este un set de indicatori sociali care masoara cum este viata in esenta pentru indivizi, in dimensiuni care nu se reflecta in datele privind PIB-ul unei tari. Tabloul de indici reprezinta o contributie, desi, uitandu-ne la indicatorii sociali pe care ii incorporeaza putem admite ca inca omite unele aspecte importante, cum ar fi de exemplu tratamentul egal al minoritatilor de orice fel, dificultatea de a lua in considerare diferentele culturale, precum si dificultatea de a defini in mod unanim acceptat conceptul de "satisfactie a vietii". Forgeard et al. (2011) fac o detaliata trecere in revista a abordarilor privind masurarea bunastarii si concluzioneaza in sensul sustinerii utilizarii unui tablou cu o paleta mai larga de indicatori.
Un aspect al bunastarii sociale devenit din ce in ce mai proeminent in aceasta dezbatere despre modul in care masuram progresul economic este distributia venitului. Astfel, discutiile conventionale din mass-media si politica tind sa se concentreze mai putin pe cresterea totala a PIB-ului, de la aparitia cartii Capitalul in secolul XXI. Anterior insa, distributia veniturilor a fost rareori luata in considerare. Cartea, impreuna cu baza de date online asociata cu distributia veniturilor si a bogatiei in multe tari, ofera o baza pentru investigarea modului in care au fost impartite beneficiile cresterii economice. Ea demonstreaza ca, in multe tari, a existat o crestere mare a inegalitatii veniturilor din jurul anilor 1980 si, in unele cazuri, chiar de mai devreme, de la nivelurile anilor 1920.
World Inequality Database prezinta diferentele dintre totalul veniturilor cumulate de catre persoanele aflate intre primii 10% si cel cumulat de persoanele aflate in a doua jumatate a distributiei. Datele disponibile aici arata ca in Romania diferenta dintre veniturile cumulate de fiecare dintre cele doua categorii de persoane a crescut intr-adevar semnificativ intre 1980 si 2019. Aceasta evolutie este prezentata mai jos la cateva momente cheie de-a lungul acestei perioade:
1990: top 10%=25,68% vs. inferior 50%=27,09%
2000: top 10%=37,57% vs. inferior 50%=19,18%
2007: top 10%=45,04% vs. inferior 50%=14,17%
2019: top 10%=41,46% vs. inferior 50%=15,14%
Se observa ca imediat dupa 1990 si pana in 2007 inegalitatea veniturilor a crescut dramatic. Intre 2007 si 2019 situatia s-a ameliorat, dar nu semnificativ. Daca facem o paralela cu evolutia din aceeasi perioada aferenta tarilor dezvoltate observam totusi ca lucrurile nu stau cu mult diferit. Totodata, se remarca si faptul ca diferentele dintre tarile bogate si cele sarace au scazut pe parcursul intregii perioade. In majoritatea tarilor pe care le-am analizat, inegalitatea veniturilor a crescut in perioada 1990-2019, cu diferenta ca in economiile de piata dezvoltate inegalitatea era in 1990 deja mai mare in comparatie cu Romania, iar ulterior a crescut intr-un ritm mult mai lent. Pentru Romania, tendinta de crestere a inegalitatii veniturilor a fost mai rapida imediat dupa caderea regimului comunist si pana la declansarea crizei financiare globale (2007).
Gandirea multor economisti despre efectul inegalitatii asupra bunastarii sociale se bazeaza in parte pe teza lui John Rawls cu privire la "valul ignorantei". Aceasta a fost una dintre teoriile principale dezvoltate de renumitul filozof american in cartea sa "O teorie a justitiei" (1971). El s-a intrebat ce distributie ar crede cineva ca este corecta daca nu ar putea anticipa in ce categorie sociala ar urma sa se incadreze ulterior pe parcursul (daca hazardul si propriile alegeri ii vor conduce catre un viitor prosper financiar sau din contra vor esua in saracie). Acest lucru l-a determinat sa sustina ca politicile publice ar trebui sa urmareasca maximizarea veniturilor celor mai sarace (defavorizate) persoane - principiul "maximin". Rawls recunoaste ca inegalitatile sunt naturale si sunt necesare in societate, dar considera ca unele inegalitati sunt drepte, iar altele nu. Potrivit scrierilor sale, inegalitatile justificate sunt cele care rezulta din munca si eforturile proprii ale indivizilor. Din aceasta perspectiva, Rawls are o abordare diferita comparativ cu unii adepti ai curentului libertarian (de exemplu Robert Nozick, 1974) care argumenteaza ca nu exista inegalitati nedrepte: esti acolo unde esti in viata din cauza deciziilor pe care le iei si depinde doar de tine sa te schimbi si sa atingi un statut mai bun. Rawls insa sustine ca fie si doar simpla intamplare de a te fi nascut intr-un loc aleatoriu cu conditii si resurse aleatorii sta la baza inegalitatii nedrepte in societate, iar o societate justa ar trebui sa construiasca mecanisme de a corecta acest lucru, in mod obiectiv si nediscriminatoriu. Potrivit lui, factorii decizionali ar trebui sa faca alegeri din ipostaza celui mai putin avantajat membru al societatii, incercand astfel sa asigure cel mai bun rezultat pentru persoanele cele mai dezavantajate.
Pentru o serie de economisti, acest lucru este considerat a fi prioritar si mai constructiv decat abordarile ce vizeaza penalizarea celor bogati, mai ales in contextul in care castigurile generate de capacitatea antreprenoriala, inteligenta investitionala, dobandirea prin efort de educare si formare a unor abilitati speciale, sau pur si simplu doar munca asidua si onesta, sunt vazute ca un stimulent vital pentru cresterea economica.
Cred ca aceasta este una dintre cele mai constructive si utile perspective pe care le putem avea inclusiv in dezbaterea actuala privind politicile de reducere a inegalitatii veniturilor centrate pe rate mai mari ale impozitului pe veniturile mari (sau pe averile mari). Indiferent de solutia adoptata, pentru mine este evident ca trebuie sa luam in considerare bunastarea sociala atunci cand analizam evolutiile economiei, deoarece astazi, ca si altadata, inegalitatea isi mentine tendinta de crestere. In lumea moderna sunt tot mai evidente efectele inegalitatii de sanse dintre indivizi in competitia vietii.
Tot din aceasta perspectiva, este de necontestat utilitatea PIB ca indicator pentru multe scopuri legate de evaluarea dinamicii economiei clasice. In acelasi timp insa, transformarile structurale prin care trece aceasta in ultimii ani, accelerate semnificativ de criza pandemica, precum si nevoia de a reflecta mai mult elemente privind bunastarea sociala in constructia si evaluarea eficientei politicilor guvernamentale ne obliga sa urmarim un intreg tablou de indicatori complementari."
Referinte:
Forgeard, M. J., Jayawickreme, E., Kern, M. L., & Seligman, M. E. (2011). Doing the right thing: Measuring wellbeing for public policy. International Journal of Wellbeing, 1(1), 79-106.
Nozick, R. (1974). Anarchy, State, and Utopia. New York: Basic Books.
Piketty, T. (2013). Capital in the 21st Century. Cambridge, MA: President and Fellows, Harvard College.
Rawls, J. (1971). A Theory of Justice. Cambridge, Mass.: Harvard University Press.
Sen, A. (1983). Development: Which way now?. The economic journal, 93(372), 745-762.
Stiglitz, J. E., Sen, A., & Fitoussi, J. P. (2009). Report by the commission on the measurement of economic performance and social progress.
UNDP (United Nations Development Programme). (1990). Human development report 1990.
*** http://hdr.undp.org/en/composite/HDI
*** https://www.oecdbetterlifeindex.org/#/51111111111