"Strigatul pietrelor" - Hikari OKUIZUMI"(...) forma mineralelor nu este statica niciodata, nici macar pret de o secunda. Dimpotriva, este permanent supusa schimbarii. Intreaga materie face parte dintr-un ciclu nesfarsit. Stii probabil ca pana si continentele se misca, cu toate ca o fac cu o viteza greu sesizabila. Nu incerc decat sa-ti spun decat ca pana si cea mai neinsemnata pietricica pe care se intampla sa o culegi in timpul unei plimbari este de fapt o sectiune transversala a unui proces inceput cu vreo cinci miliarde de ani in urma (...). Pietricica aceea neinsemnata e istoria condensata a universului, ea pastrand ciclul etern al materiei incatusat in forma sa efemera." (Strigatul pietrelor, Hikari OKUIZUMI, pp. 90-91)
Manase a fost un simplu soldat japonez din cel de-al Doilea Razboi Mondial, un singur individ din marea de oameni inclestata in lupta, un martor tacut al ororilor si, intr-un final, unul dintre supravietuitorii care au ajuns pana la finalul conflictului. Pacea inseamna, pentru Manase, o sansa a reluarii cursului obisnuit al vietii, insa amintirile razboiului incep sa se suprapuna existentei de zi cu zi. Dintre toate, cele mai puternice sunt cuvintele unui caporal muribund: "pana si ultima pietricica din albia raului poarta cu sine intreaga istorie a universului". Manase devine pasionat de geologie si incepe sa colectioneze pietre.
"Strigatul pietrelor" este un roman foarte scurt, dar incarcat de emotie, aproape ca un "haiku in proza", al carui titlu pare sa evoce un zgomot surd. Povestea, in centrul caruia se afla Manase, se desfasoara in doua planuri - cel al trecutului, care apartine razboiului, grotesc, intens, crud, format din imagini violente disparate, si cel al prezentului, care apartine linistii, obsesiei pietrelor, detaliului si minutiozitatii. Treptat, linia de delimitare dintre cele doua incepe sa se piarda, iar amintirile ajung treptat sa fie confundate cu prezentul.
Doua figuri marcheaza razboiul in mintea lui Manase: caporalul, cu discursul inflacarat despre pietre, si capitanul, reprezentant suprem al autoritatii, care le ordona soldatilor sa-si ucida proprii camarazi muribunzi. Imaginile vizuale violente din amintire - care socheaza - se intrepatrund rutinii vietii obisnuite. Insa, daca trecutul este marcat de doua figuri umane, in schimb, prezentul este dominat de un element "neuman" - pietrele. Relatiile lui Manase cu ceilalti, inclusiv cu familia sa, sunt depersonalizate, acoperite de "zgomotul surd" al obsesiei sale pentru geologie, ghidata de cuvintele omniprezente ale caporalului.
Detaliile despre diversele tipuri de pietre si chiar despre activitatile necesare pregatirii mineralelor pentru identificare si colectionare ocupa pagini intregi din roman, proportional cu importanta pe care le-o acorda insusi Manase, in raport cu celelalte elemente ale vietii sale. Monotonia prezentului, amenintata inca de la inceputul romanului de amintirea razboiului, pastrata prin intermediul pietrelor, este insa complet distrusa de o tragedie neasteptata, care spulbera echilibrul.
In pofida atentiei excesive pentru detaliu si a dimensiunilor sale reduse, "Strigatul pietrelor" reuseste sa pastreze un fir narativ coerent. Interpretarea finalului ramane la latitudinea cititorului.