In ultimele doua decenii, Romania a inregistrat un ritm sustinut de crestere economica, impulsionat de procesul de integrare europeana, de reformele structurale implementate inainte si dupa aderare, precum si de accesul la piata unica si la fondurile Uniunii Europene.
Tarile CEE (inclusiv Romania) au crescut rapid in ultimele decenii, dar cu dezechilibre (mai ales in cazul nostru)
Evolutii similare au avut si alte economii din Europa Centrala si de Est cu care ne comparam frecvent, avand in comun un stadiu apropiat de dezvoltare economica precum si tranzitia de la economia de comanda la economia de piata. Este, asadar, justificat sa afirmam ca integrarea in Uniunea Europeana a jucat un rol esential pentru progresul economic rapid observat in Romania, Polonia, Cehia, Ungaria si Bulgaria. Dintre acestea, tara noastra s-a remarcat printr-un ritm de convergenta mai accelerat, reusind sa recupereze decalajul important pe care il avea in urma cu 20 de ani fata de Ungaria si Polonia, din perspectiva PIB/locuitor ajustat la paritatea puterii de cumparare.
Totusi, mai ales in ultimii ani, inainte chiar de debutul perioadei de crize suprapuse, in Romania, ritmul de crestere economica superior celui consemnat, in medie, de alte state din regiune a fost insotit de dezechilibre. Efectele pandemiei de COVID-19 si ale razboiului declansat de Rusia impotriva Ucrainei au fost si raman importante pentru toate economiile din regiune, dar Romania a intrat in aceasta perioada de turbulente economice avand deja un nivel semnificativ mai mare al dezechilibrelor, iar ulterior acestea s-au accentuat.
Comparatiile la nivel regional sunt semnificativ nefavorabile pentru economia noastra in ceea ce priveste amploarea si persistenta deficitului fiscal si a deficitului contului curent, precum si din perspectiva ritmului de crestere a datoriei publice. Mai ales in anul 2024, dominat in plan social de evenimentele politice si electorale, aceste probleme economice au devenit tot mai acute.
Dezechilibrele mari fac necesara o analiza serioasa a modelului de crestere
In acest context, este pe deplin justificata preocuparea pentru ajustarea modelului de crestere economica al Romaniei, atat in vederea revenirii la o traiectorie sustenabila, care sa limiteze aparitia dezechilibrelor pe termen mediu, cat si din perspectiva – mai larga, dar la fel de importanta – a evitarii capcanei venitului mediu. Strategia de iesire din situatia economica dificila in care ne regasim astazi trebuie sa adreseze deopotriva aceste doua elemente.
Provocarea este cu atat mai mare cu cat ajustarea trebuie realizata pe fondul unor conditii generale nefavorabile: comertul international si economiile partenere sunt afectate de importante tensiuni geopolitice, precum si de amenintarea cresterii tarifelor comerciale, iar economia locala traverseaza o faza de incetinire accentuata.
Chiar daca solutia nu este evidenta, este cert ca un model economic sanatos nu mai poate fi construit pe expansiunea consumului necorelata cu productivitatea, pe directionarea investitiilor catre activitati cu valoare adaugata scazuta sau pe mentinerea unor lacune in colectarea veniturilor bugetare.
O abordare structurata a acestei probleme duale formulate anterior necesita discutarea etapizata a celor doua intrebari cheie.
I. Cum poate Romania sa creasca sustenabil, limitand acumularea dezechilibrelor macroeconomice?
In principiu, ideea de echilibru in economie se refera la o situatie in care aceasta functioneaza eficient, nu genereaza externalitati negative si nu exista o discrepanta mare intre cerere si oferta. Intr-un mecanism atat de complex, aceasta este insa greu de mentinut in mod natural pentru perioade lungi de timp. Aparitia dezechilibrelor este fireasca, important este ca ele sa nu persiste si sa nu se accentueze dincolo de anumite praguri, care si ele difera in functie de context.
John Maynard KEYNES a introdus, inca de la inceputul secolului XX, ideea de baza a teoriei dezechilibrului economic: aceea ca preturile nu se ajusteaza suficient de rapid pentru a restabili automat echilibrul dintre cerere si oferta. Ca urmare, pietele pot functiona ineficient, ceea ce conduce la instabilitatea preturilor si la ajustari lente ale cantitatilor tranzactionate.
Pe aceasta temelie conceptuala, teoria dezechilibrului a fost ulterior extinsa si formalizata. O contributie esentiala apartine lui Barro si Grossman (1971), care au propus un cadru analitic riguros pentru studierea dezechilibrelor simultane pe mai multe piete, in care politicile monetare si fiscale au efecte reale, tocmai pentru ca preturile nu se ajusteaza instantaneu.
Aceasta abordare se inscrie in cadrul asa-numitelor modele Old Keynesian, care au inspirat ulterior introducerea explicita a rigiditatilor si frictiunilor in modelele macroeconomice moderne. Lucrari recente, precum cea a laureatului Premiului Nobel, Thomas Sargent (2023), respectiv cele ale unor reputati economisti Roger Farmer (2008) sau Robert Barro (2025), ofera o prezentare detaliata a acestei familii de modele.
De altfel, modelele dinamice stocastice de echilibru general (DSGE) utilizate pe scara larga in prezent, atat in cercetarea economica, cat si in formularea politicilor economice, preiau elemente ale teoriei dezechilibrului prin introducerea de frictiuni nominale si reale. Astfel, dezechilibrul este modelat ca rezultat al unor mecanisme de ajustare incomplete, lente sau costisitoare, in cadrul unui model de echilibru rational.
Din perspectiva empirica, dezechilibrele macroeconomice sunt un fenomen recurent, atat in economiile dezvoltate, cat si in cele emergente. Totusi, frecventa, severitatea si persistenta acestor dezechilibre tind sa fie considerabil mai mari in cazul economiilor in curs de dezvoltare, din cauza vulnerabilitatilor structurale si a unei capacitati institutionale mai reduse de a raspunde eficient la socuri.
Atunci cand dezechilibrele au o amploare redusa si sunt generate de factori endogeni – cum ar fi politici prociclice, slaba colectare fiscala sau rigiditati structurale – ele sunt gestionabile prin masuri interne bine calibrate.
In schimb, atunci cand deficitele devin mari, cronice si persistente, ele tind sa se autoalimenteze: economia si actorii sai – gospodariile, companiile, administratia publica – ajung sa se adapteze la un mediu caracterizat de stimuli fiscali permanenti si de politici tolerante fata de dezechilibru. In timp, acest lucru erodeaza disciplina economica, reduce presiunea pentru eficienta si inovatie si afecteaza capacitatea sistemului de a reactiona robust si credibil in fata crizelor.
Totodata, daca dezechilibrele se manifesta pe fondul unor socuri externe de natura globala – de exemplu, tensiuni geopolitice, schimbari in conditiile financiare internationale sau perturbari majore ale lanturilor de aprovizionare – sau sunt amplificate de acestea, procesul de ajustare devine cu atat mai mult unul foarte dificil, iar spatiul de manevra al autoritatilor nationale este restrans substantial.
Ultimele doua paragrafe de mai sus reprezinta, din pacate, o radiografie destul de exacta a situatiei de astazi a economiei noastre.
Dezechilibre se pot manifesta si punctual, pe piata muncii, pe piata bunurilor si serviciilor, iar cele mai mediatizate si care apar cu cea mai mare frecventa sunt cele de pe pietele financiare.
Pe pietele de bunuri si servicii, o cauza relevanta pentru potentiale dezechilibre in contextul actual este reprezentata de restrictiile de natura comerciala care exista intre tari sau blocuri economice. Desi sunt aplicate cu scopul de a corecta o serie de disfunctionalitati, adesea politicile protectioniste dau nastere in fapt altor probleme cu implicatii mult mai profunde si care au efecte in intreaga economie. Tintind incurajarea pe termen mediu a dezvoltarii ofertei interne, protectionismul are in prima instanta efecte negative asupra consumatorilor sub forma unor preturi mai mari si a reducerii diversitatii si calitatii bunurilor disponibile. Pentru ca cel mai adesea se ajunge la extinderea pe orizontala a barierelor din calea liberului schimb, in rundele ulterioare sunt afectate fluxurile financiare si de capital tehnologic, precum si inovarea, ceea ce, pe termen lung, perturba cresterea economica.
Relatia dintre cresterea economica si intensitatea relatiilor comerciale internationale este una ciclica si bidirectionala. O economie in expansiune stimuleaza, de regula, cresterea importurilor si exporturilor, contribuind la consolidarea interdependentelor comerciale si, adesea, la aprofundarea cooperarii diplomatice. Aceste dinamici pot crea un cerc virtuos in care comertul international sustine, la randul sau, cresterea economica. In perioadele de incetinire economica, insa, tendinta multor state este de a recurge la masuri protectioniste pentru a-si apara sectoarele interne. Astfel de politici pot duce la tensiuni comerciale, fragmentarea lanturilor globale de aprovizionare si afectarea ritmului de crestere la nivel international.
Dezechilibrele macroeconomice se manifesta frecvent si pe piata muncii. John Maynard Keynes a argumentat ca piata muncii nu se echilibreaza in mod automat, iar cererea de munca poate ramane inferioara ofertei disponibile chiar si in absenta restrictiilor explicite, generand somaj involuntar. Printre cauzele identificate de Keynes se numara rigiditatea preturilor si, in special, inflexibilitatea salariilor nominale. Astazi observam in practica faptul ca piata muncii este afectata de o serie de factori care accentueaza aceste rigiditati: reguli fiscale diferentiate, calibrarea neadaptata la conditiile economice a salariului minim, scheme de pensii si asigurari sociale care nu functioneaza eficient etc. Toti acesti factori pot contribui la aparitia unor dezechilibre persistente in alocarea fortei de munca.
Si pe piata muncii din Romania se regasesc unele dintre rigiditatile amintite mai sus, care alimenteaza dezechilibre structurale si limiteaza potentialul de crestere economica pe termen lung. Astfel, desi cresterea salariului minim a contribuit aproape imediat la imbunatatirea nivelului de trai in segmentele inferioare ale distributiei veniturilor, majorarile insuficient corelate cu dinamica productivitatii au distorsionat structura stimulentelor in sectoare cu valoare adaugata scazuta. In anumite regiuni sau industrii, salariul minim se apropie de media salariala, comprimand astfel diferentele intre munca calificata si necalificata si descurajand investitiile in formarea profesionala.
Totodata, necorelarea cu nivelul ofertei interne a facut ca surplusul de cerere pentru consum a gospodariilor sa conduca la cresterea importurilor, agravand dezechilibrul extern si implicit presiunea latenta si indirecta asupra cursului de schimb. In timp, coroborat cu o serie de factori exogeni, preturile interne si impactul asupra inflatiei al preturilor din import au crescut simultan. De aceea, pe termen mediu, acele efecte pozitive initiale ale cresterilor salariale necorelate cu productivitatea au fost, in cele din urma, in mod firesc vizibil erodate.
In absenta unor mecanisme de ajustare eficace si a unei capacitati institutionale de reactie timpurie, astfel de dezechilibre risca sa se accentueze pe termen lung, afectand potentialul de crestere economica si competitivitatea. Prin urmare, este esential ca politicile publice sa includa instrumente de monitorizare preventiva si interventie corectiva timpurie pe piata muncii. Printre altele, cred ca avem nevoie de o formula predictibila si transparenta de actualizare a salariului minim, bazata pe productivitate, inflatie si dinamica economica, diferentiata la nivel sectorial.
Pe piata capitalurilor financiare, asa cum observam in prezent, dezechilibrele apar ca urmare a scaderii increderii investitorilor fata de perspectivele de profit dintr-o anumita tara sau regiune, lucru care diminueaza nivelul investitiilor productive. In timp, aceasta duce la accentuarea inegalitatilor intre regiuni, ceea ce impacteaza piata muncii, cresterea economica si bunastarea.
In acest context, mentinerea calificativului investitional din partea agentiilor de rating nu reprezinta doar o chestiune tehnica de perceptie financiara, ci un obiectiv esential pentru Romania. Acesta influenteaza direct costul finantarii externe a deficitul bugetar in perioada de ajustare pe care o traversam, apetitul investitorilor straini pentru a dezvolta afaceri private in Romania, stabilitatea cursului de schimb, capacitatea statului de a sustine investitiile publice si efortul de aparare. Orice deteriorare a perceptiei de risc are potentialul de a amplifica dezechilibrele deja existente si de a frana convergenta economica, afectand perspectivele de dezvoltare pe termen mediu si lung.
Emotiile, intuitiile si impulsurile irationale care influenteaza comportamentul agentilor economici cu privire la deciziile pe care acestia le iau in termeni de consum sau investitii, precum si in termeni de incredere referitor la starea economiei, reprezinta un factor important al dinamicii ciclurilor economice si financiare. Referitor la acest aspect, Keynes a introdus in lucrarea sa din 1936 conceptul de spirite animalice (Animal Spirits). Laureatii Premiului Nobel, George AKERLOF si Robert SHILLER, adreseaza explicit conceptul de spirite animalice in lucrarea cartea lor din 2009, subliniind ca psihologia umana joaca un rol central in economia reala si in crizele financiare. Roger Farmer (2011) explica faptul ca acest fenomen de tip spirite animalice a avut un rol semnificativ in prabusirea pietelor financiare din timpul crizei din 2008-2009, conducand apoi la o rata mare a somajului.
In cadrul unui discurs sustinut pe 8 noiembrie 2013 la conferinta anuala de cercetare a FMI in onoarea lui Stanley Fischer, reputatul economist Larry Summers a readus in atentia publicului conceptul de „stagnare seculara”, pentru a descrie situatia in care economiile de piata pot ajunge in situatia unor „echilibre ineficiente” (sau, mai direct spus, dezechilibre), care sa fie de durata. Astfel, din cauza unei lipse de incredere a investitorilor privati in perspectivele de crestere viitoare, economia ar putea ajunge intr-o situatie caracterizata de un nivel ridicat si persistent al somajului, precum si de o productie agregata sub nivelul sau potential.
In aceasta prezentare, el a sugerat ca economiile avansate ar putea suferi de o cerere agregata cronic insuficienta, chiar si in conditii de dobanzi foarte scazute, ceea ce ar putea duce la o crestere economica lenta si la o inflatie sub tinta pe termen lung. Aceasta idee a fost considerata de unii economisti influenti, precum laureatul Premiului Nobel, Paul KRUGMAN, sau fostul economist sef al FMI din perioada crizei financiare, Olivier Blanchard, ca fiind una dintre cele mai importante contributii recente la dezvoltarea gandirii macroeconomice.
Dezechilibrele macroeconomice pot varia in forma si intensitate, dar prezinta si trasaturi comune. Ele pot avea cauze structurale – legate, de exemplu, de modelul de dezvoltare economica, de specializarea anumitor sectoare sau de eficienta institutionala – pot fi de natura ciclica, generate de fluctuatiile inerente ale activitatii economice sau pot deveni cronice, atunci cand factori persista pe termen lung fara interventii corective adecvate.
In consecinta, dezechilibrele trebuie analizate si abordate diferentiat, in functie de context si mecanismele care le genereaza. Totusi, dincolo de particularitati, se pot distinge cateva tipare recurente in formarea si acumularea lor.
Un exemplu ilustrativ este cazul asa-numitilor „tigri asiatici” – precum Coreea de Sud, Thailanda sau Indonezia – care, in anii ’80–’90 au inregistrat cresteri economice accelerate, sustinute de investitii masive si exporturi dinamice, dar insotite de fragilitati care, ulterior, au fost catalizatorul crizei financiare asiatice din 1997. Aceasta a demonstrat ca o crestere rapida, in absenta prudentei macroeconomice si a consolidarii institutionale, poate amplifica instabilitatea in loc sa asigure dezvoltare sustenabila continua.
Aguiar si Gopinath (2004), intr-o lucrare remarcabila ce a schimbat perspectivele asupra dinamicii ciclurilor economice in cazul economiilor emergente, atribuie un rol esential soldului contului curent. Astfel, deficitele mari si persistente ale soldului contului curent din economiile emergente indica o dependenta ridicata fata de finantarea externa, ceea ce face economia vulnerabila la socuri externe si retrageri bruste de capital sau „sudden stops”. Acumularea dezechilibrelor externe prelungeste si agraveaza riscul unei crize financiare, deoarece tara trebuie sa-si refinanteze datoria externa in conditii de incertitudine crescuta. Astfel, in situatii de criza, economiile emergente trebuie sa faca ajustari dureroase pentru a reduce dezechilibrul extern.
Totodata, Ricardo Reis (2013) realizeaza o radiografie a economiei portugheze in perioada pre- si post-criza, pentru a identifica factorii ce au stat in spatele performantei economice slabe inregistrate in perioada 2000-2012. In perioada mentionata, economia portugheza a avut o prestatie mai slaba decat cea inregistrata de economia Statelor Unite in timpul Marii Depresiuni, respectiv de economia Japoniei in deceniul sau pierdut. Reis (2013) pune evolutia economica a Portugaliei in perioada mentionata pe seama urmatorilor factori: aprecierea cursului real de schimb, cresteri salariale, alocarea ineficienta a capitalului in economie, extinderea sectorului de tip non-exporturi („non-tradable”), scaderea productivitatii totale a factorilor (TFP), indatorare masiva din strainatate si lipsa unor actiuni care sa adreseze din timp problemele din sectorul pensiilor. Ca si in cazul economiilor investigate de Aguiar si Gopinath (2004), socul de tip „sudden stop” generat de criza financiara a cauzat probleme serioase economiei portugheze in contextul vulnerabilitatilor mentionate anterior.
Particularizand toate aceste idei pentru cazul Romaniei, observam o buna asemanare cu cazul tigrilor asiatici, dar nu doar din considerente pozitive: rate mari de crestere economica in trecut asociate cu acumularea unor dezechilibre majore.
Privind retrospectiv, de la momentul integrarii in Uniunea Europeana si pana in prezent, datele evidentiaza un progres remarcabil in termeni de convergenta reala. Produsul intern brut pe locuitor, exprimat la paritatea puterii de cumparare (PPS), a crescut de la aproximativ 10.800 euro in 2007 la circa 31.000 euro in 2024 – o triplare in decurs de 17 ani. Am ales aceasta masura exprimata in PPS deoarece reflecta mai fidel puterea reala de cumparare a populatiei, facand posibila o comparatie relevanta cu alte state membre UE, indiferent de diferentele de preturi si costuri de trai.
In aceeasi perioada, media PIB pe locuitor in Uniunea Europeana a crescut de la 24.700 euro la 39.700 euro. Prin urmare, Romania a avansat intr-un ritm considerabil mai rapid decat media Uniunii, de la doar 44% din media UE in 2007 pana la aproximativ 79% in 2024 (ceea ce ne plaseaza insa doar pe locul 18 intre cele 27 de state membre).
Aceasta dinamica confirma succesul procesului de convergenta economica, dar totodata ridica intrebari privind sustenabilitatea modelului de crestere care a sustinut aceasta performanta. Asa cum arata si experientele internationale, inclusiv din Asia, o crestere accelerata poate ascunde acumularea de dezechilibre structurale, care devin vizibile abia in momentul aparitiei unui soc sau a unei crize.
Un exemplu util acestei discutii dar dintr-o perspectiva diferita este si cel al Bulgariei, care a pornit in 2005 de la un nivel foarte apropiat de al nostru insa a crescut mai lent ajungand in 2024 la doar 66% din media europeana, dar fara dezechilibre atat de mari si pentru o perioada la fel de lunga de timp ca in cazul Romaniei. O dovada in acest sens sunt concluziile celor mai recente rapoarte de convergenta publicate pe 4 iunie de Comisia Europeana si de Banca Centrala Europeana care arata ca aceasta tara se incadreaza in nivelurile de referinta stabilite prin criteriile de convergenta, fiind astfel pregatita sa adopte moneda euro incepand cu data de 1 ianuarie 2026.
Desigur, Bulgaria are o economie de dimensiune semnificativ mai redusa si numeroase particularitati care o diferentiaza de Romania. In acelasi timp, lectia pe care o ofera nu tine neaparat de oportunitatea adoptarii monedei euro - pe care eu o sustin, in mod echilibrat, considerand atat avantajele cat si provocarile, dar care este insa un subiect dezbatut intre economistii romani si care adesea polarizeaza. Situatia sa arata insa ca, in anumite situatii, un ritm de crestere mai moderat, dar insotit de echilibre macroeconomice mai bune (ce rezulta uneori chiar si din constrangeri ce pot parea destul de severe), poate fi preferabil unei expansiuni rapide care genereaza vulnerabilitati persistente.
Revenind la dinamica economiei Romaniei, pot fi relevante alte doua intrebari sub-adiacente: cat de intensa a fost integrarea in Uniunea Europeana, respectiv in cati ani indicatorul PIB pe locuitor din tara noastra ar putea ajunge la nivelul mediu al Uniunii Europene. Pentru a raspunde la prima intrebare, am recurs la abordarea propusa de Robert Lucas in lucrarea Trade and the Diffusion of the Industrial Revolution din 2007. In perioada analizata, rata (logaritmica) medie anuala de crestere a PIB pe locuitor a fost de aproximativ 6,21% in Romania, respectiv de aproximativ 2,8% la nivelul Uniunii Europene.
Este important de mentionat faptul ca economiile emergente, precum Romania, inregistreaza nu doar cresteri ale productiei, ci si ajustari ale nivelului preturilor catre media Uniunii Europene. Aceasta aliniere a preturilor, reflectata in indicatorii calculati la paritatea puterii de cumparare, poate conduce la o rata de crestere a PIB pe locuitor exprimat in paritatea puterii de cumparare mai mare decat cea a PIB real, exprimand astfel un progres atat in termeni cantitativi, cat si in termeni de preturi relative. Calibrand modelul lui Lucas rezulta un parametru de integrare de aproximativ 0,9. Acesta indica faptul ca Romania asimileaza, in medie, aproximativ 90% din beneficiile apartenentei la Uniunea Europeana, referindu-ne aici la tehnologie, productivitate, fonduri europene sau investitii straine directe.
Daca am presupune ca nivelurile favorabile noua ale parametrilor de convergenta observati in perioada 2007-2024 vor ramane constanti (ceea ce reprezinta o adevarata provocare greu de atins – adica sa asistam la aceleasi rate de crestere a PIB pe locuitor in tara noastra, precum si la nivelul Uniunii Europene), caeteris paribus, am avea nevoie de aproximativ 7,2 ani pentru a ajunge din urma media Uniunii Europene si a elimina complet decalajul.
Acesta este insa doar un exercitiu contrafactual, pentru ca in realitate nu ne putem imagina ca pe masura ce ne apropiem de media UE ratele noastre anuale de crestere ar putea ramane in mod constant de peste 2,2 ori mai mari comparativ cu cele ale blocului economic din care facem parte. Aici intervine cea de-a doua provocare majora pentru modelul nostru de crestere, pe care doar am mentionat-o in prima parte a articolului: cum evitam capcana venitului mediu?
II. Se poate evita capcana venitului mediu?
In ceea ce priveste riscul de a cadea in capcana venitului mediu, acest concept se refera la situatia in care o tara care a reusit tranzitia de la un nivel scazut la unul mediu de venituri ajunge intr-un punct de stagnare, din care nu mai poate progresa catre statutul de economie dezvoltata. Atunci cand economiile de piata se afla la inceput de drum – asa cum a fost cazul Romaniei si al altor state din regiune care, in anii ’90, au facut tranzitia de la regimuri autoritare si economii integral planificate – ele beneficiaza de o serie de avantaje care permit o crestere rapida. Unele valorifica forta de munca ieftina, utilizata intensiv in agricultura si industrie, altele isi exploateaza resursele naturale si reusesc sa atraga investitii straine semnificative.
Pe masura ce o economie evolueaza, avantajele initiale enumerate mai sus (utile intr-o etapa incipienta dar, in esenta, rudimentare) devin insuficiente pentru a sustine dezvoltarea si trebuie inlocuite cu fundamente de crestere mai sofisticate, in principal de ordin tehnologic si al calitatii capitalului uman. Astfel, atunci cand forta de munca si resursele naturale devin mai rare si mai costisitoare, inovatia si adoptarea tehnologiilor noi se numara printre putinele solutii ramase pentru mentinerea cresterii, deoarece acestea permit continuarea imbunatatirii rezultatelor economice, combinand resurse mai putine sau mai scumpe de o maniera mai eficienta.
Unul dintre promotorii de prim-plan ai dezbaterilor privind capcana venitului mediu este Indermit Gill, in prezent economist-sef al Bancii Mondiale. Acesta a sustinut recent o prelegere in Romania, in cadrul unui seminar dedicat acestui subiect, subliniind urgenta adaptarii modelelor de dezvoltare in economiile aflate in tranzitie catre statutul de tari dezvoltate. Intr-un raport al Bancii Mondiale din 2007, impreuna cu Homi KHARAS, Gill a adus in prim-plan ideea ca mai multe economii asiatice – desi au cunoscut perioade de crestere economica accelerata – au intrat ulterior intr-o faza de stagnare relativa, nereusind sa reduca in continuare, in mod sustenabil, decalajul fata de economiile avansate.
Constatarea centrala a raportului era ca, fara reforme structurale profunde si fara trecerea de la un model extensiv la unul intensiv – bazat pe inovatie, educatie, institutii eficiente si investitii in capital uman – procesul de convergenta se poate bloca pentru decenii. Aceasta analiza este cu atat mai relevanta pentru Romania astazi, intr-un moment in care modelul sau de crestere economica risca sa-si epuizeze resursele traditionale si se plaseaza deja de mai multa vreme intr-o zona de vulnerabilitate structurala.
Totodata, in linie cu concluziile subliniate de Aguiar si Gopinath (2004), plasarea intr-o etapa favorabila a ciclului economic global, coroborata cu apartenenta la proces de tip „catching-up” nu sunt premise suficiente pentru dezvoltarea economica sustenabila pe termen lung. Mai mult decat atat, atunci cand cresterile economice sunt de o magnitudine ridicata, este esential ca aceasta evolutie favorabila a economiei sa nu fie insotita de dezechilibre majore, in special in ceea ce priveste soldul contului curent. Altfel, cresterea rapida a economiei, concomitent un deficit mare al soldului contului curent pot conduce la ajustari ulterioare dureroase pentru economie si societate in ansamblu. Astazi, economia tarii noastre se regaseste in aceasta situatie nefavorabila identificata in studiile realizate de Aguiar si Gopinath (2004), cat si de Reis (2013). Asadar, gasirea unor solutii pentru o reforma adecvata a sistemului de pensii, precum si alocarea eficienta a capitalului din economie sunt premise esentiale pentru o dezvoltare economica sustenabila.
III. Cum pot fi armonizate aceste doua obiective – cresterea sustenabila si convergenta intr-un model coerent de dezvoltare?
Cele mai multe exemple relevante pentru noi arata ca pentru a avea crestere si convergenta pe termen lung si a nu accentua amplitudinea etapelor descendente ale ciclurilor economice (altminteri firesti), este necesara corectia dezechilibrelor macroeconomice – in special a deficitului fiscal, pentru ca acesta influenteaza si deficitul de cont curent.
Discutia actuala despre consolidare bugetara nu trebuie purtata izolat, ci conectata cu viziunea de dezvoltare pe termen mediu si lung. Consolidarea fiscala nu este un scop in sine, ci o conditie esentiala pentru a reda credibilitatea politicilor publice, a stimula investitiile productive si a sustine competitivitatea externa.
In procesul de reducere graduala a deficitului bugetar, este esential un efort echilibrat, care sa combine responsabil reducerea cheltuielilor publice cu masuri de crestere a veniturilor fiscale. Alegerea concreta a instrumentelor revine, in mod firesc, celor care isi asuma raspunderea guvernarii. Totusi, pentru ca ajustarea sa fie legitima si sustenabila, aceasta nu poate proteja disproportionat doar una dintre cele doua componente ale bugetului – fie cheltuielile, fie veniturile. Altfel spus, fara o impartire echitabila a efortului, nu poate exista nici coeziune sociala, nici sprijin public autentic pentru o corectie care se doreste durabila.
Convergenta rapida in termeni reali ai economiei Romaniei a fost bineinteles facilitata si de unele politici fiscale orientate catre stimularea afacerilor in anumite zone economice cheie. De exemplu, in unele cazuri, acordarea de facilitati fiscale a stimulat intr-adevar o alocare eficienta a capitalului catre ramuri importante ale economiei, precum sectoarele IT sau agroalimentar. Astazi tara noastra reprezinta un centru IT important la nivel regional, in timp ce pe partea de agricultura, Romania a devenit unul dintre principalii exportatori de cereale din Europa. Si atunci, de ce nu a functionat in toate domeniile economiei aceasta reteta si de ce nu poate fi ea extinsa si permanentizata? Raspunsul este ca un stimul poate fi eficient pentru punerea in functiune a mecanismelor economice de piata atunci cand, din anumite motive, ele sunt gripate. Insa, odata ce procesul de convergenta avanseaza, este recomandata eliminarea graduala a acestor facilitati pentru ca organismul economic sa aiba robustetea de a aloca eficient resursele si de a se adapta la conditiile in schimbare. Din aceasta perspectiva este util de studiat cum percep agentii economici aceste facilitati. Aceasta intrebare face subiectul unor dezbateri intense in literatura macroeconomica de specialitate.
Robert Barro a formulat in 1974 principiul „echivalentei ricardiene”, dupa cunoscutul economist britanic David Ricardo, ce afirma faptul ca, atunci cand agentii anticipeaza ca unele reduceri fiscale vor fi doar temporare, iar pe viitor vor fi contrabalansate de impozite mai mari (pentru a finanta aceste reduceri), comportamentul de economisire se modifica, astfel ca, pe ansamblul perioadei, nu exista o stimulare a consumului agregat. Pe de alta parte insa, cand agentii sunt „non-ricardieni”, adica nu internalizeaza complet povara fiscala viitoare generata de datoria publica, reducerile fiscale temporare cresc consumul pe termen scurt, pentru ca agentii economici percep aceste reduceri ca un castig real si nu economisesc pentru a plati impozite mai mari in viitor. Totodata, din acest mecanism va rezulta o crestere a deficitului bugetar pe termen scurt, iar acest lucru nu este compensat prin economii suplimentare ale agentilor economici, ceea ce poate duce la cresterea datoriei publice pe termen lung.
Asadar, in construirea unor politici fiscale, este esential sa intelegem masura in care agentii economici sunt „non-ricardieni”. Survenirea unor masuri de consolidare fiscala, neanticipate din timp de catre agentii economici, ar putea afecta deciziile acestora cu privire la consum, economisire si investitii, care mai departe sa afecteze capitalul si activitatea din sectorul economic real. Acest fenomen poarta in literatura numele de „crowding out”, un termen pe care l-am mai utilizat si mai sus. Conform lui Mankiw si Elmendorf (1998), cresterea costului cu dobanzile aferente datoriei publice poate afecta capitalul privat, conducand la aparitia acestuia. Totodata, cresterea rapida a costului cu dobanzile pentru datoria publica poate indica o necesitate imediata de consolidare fiscala.
Conform informatiilor disponibile in baza de date Ameco, costul cu dobanzile platite in Romania pentru datoria publica a crescut de la o pondere de 1% din PIB in 2019, la 1,4% in 2022, respectiv la 2,3% in 2024. Pentru 2025 si 2026, Ameco estimeaza o crestere a costului cu dobanzile la 2,6% din PIB in 2025, respectiv 2,8% din PIB in 2026. Asadar, chiar si in lipsa unei modificari semnificative a perceptiei fata de risc, atunci cand Romania va reusi atingerea tintei de deficit bugetar de 3% prevazuta in acordul de la Maastricht, aceasta ar fi probabil utilizata in cea mai mare parte pentru costul cu dobanzile, ceea ce ar impune ca cheltuielile sa fie mentinute aproximativ la nivelul veniturilor (deficitul primar sa fie foarte redus).
Sursa: FMI
Conform FMI (graficul de mai sus), datoria publica a Romaniei (exprimata ca pondere in PIB) ar urma sa atinga nivelul de 75,7% in 2030, in contextul informatiilor existente in prezent. Aceste informatii contureaza o necesitate imediata pentru consolidarea fiscala. Insa consolidarea fiscala trebuie proiectata de o maniera sustenabila. Pentru aceasta, un aspect esential este dimensiunea multiplicatorilor fiscali, fapt pentru care estimarea verosimila a acestora este de o importanta semnificativa. Blanchard si Leigh (2013) subliniaza faptul ca, in timpul crizei din zona euro, efectele anticipate ale consolidarii fiscale au fost distorsionate ca urmare a unei imagini inexacte asupra multiplicatorilor fiscali.
Totodata, Sargent si colaboratorii (2024) extind abordarile lui Barro (1974, 1979) si propun o abordare asa-zis optimala cu privire la administrarea datoriei publice si a deficitelor bugetare, in care nivelul taxarii ar trebui stabilit astfel incat costul taxarii aditionale (marginale) a agentilor publici sa fie egal cu beneficiul marginal rezultat din reducerea taxarii. In acest sens, abordarea propusa de Sargent si colaboratorii urmareste principiul lui Barro de „netezire a taxarii”. Altfel spus, abordarea propusa de Sargent si colaboratorii poate fi privita ca o regula fiscala si o forma de echitate a politicilor in domeniu.
Totodata, parafrazandu-l pe laureatul Premiului Nobel, Paul KRUGMAN, masurile fiscale necesare in acest moment trebuie sa nu fie unele de tip doctor Pangloss, un personaj din Voltaire caracterizat de un exces de optimism, ci trebuie sa porneasca intr-o maniera adecvata de la realitatile economice curente. Noul model de crestere trebuie sa includa reguli care sa nu mai permita ca, in timpul perioadelor de crestere economica ampla, deficitele bugetare si de cont curent sa fie de nivel ridicat, cresterea salariilor sa fie complet decuplata de cresterea productivitatii, iar cresterea pensiilor de cea a salariilor.
Consolidarea trebuie realizata de o maniera in care sa fie evitate bruscari ale economiei printr-o abundenta de masuri stimulative, parafrazandu-l aici pe reputatul economic John Cochrane, ce aseamana economia cu un reactor nuclear (odata ce este pornit si apar disfunctionalitati acesta este dificil de oprit, iar problemele pot evolua exponential).
Studiile citate anterior evidentiaza faptul ca deficitele mari de cont curent si alocarea mai putin eficienta a capitalurilor reprezinta o particularitate relativ frecvent intalnita in cazul economiilor emergente ce traverseaza un context economic foarte favorabil conducand la rate mari de crestere. Acestea formuleaza concluzia ca o crestere rapida a cererii agregate nu determina implicit, pe termen scurt, o alocare eficienta a capitalului in economie catre ramuri productive ale economiei. In astfel de situatii, se observa adesea o orientare a capitalului preponderent catre sectorul de „non-tradables”, atras fiind de ratele mari de profitabilitate, in timp ce excesul de cerere agregata se materializeaza intr-o crestere semnificativa a importurilor si mai departe in deficite comerciale. Suntem asadar intr-o capcana ce nu era, din perspectiva literaturii de specialitate in domeniu, complet imprevizibila.
Un exemplu simplu clarifica aceasta situatie in care se afla in prezent economia Romaniei. Tara noastra este unul dintre cei mai importanti exportatori de cereale la nivel european, si totusi avem importuri considerabile pe partea de panificatie. Sa consideram situatia unei afaceri mici specializate in comercializarea de produse de panificatie, cu mentiunea ca acele produse survin in special din import. Excesul de cerere din economie determina o cerere ridicata pentru produsele din import ale acestui magazin de panificatie. Chiar daca aceasta afacere prospera, si plateste taxe aferente pentru dimensiunea afacerii, totusi banii platiti pentru produsele comercializate ies din circuitul economic al tarii noastre. Printre multe externalitati, o consecinta importanta a acestui aspect este faptul ca banii platiti pentru produsele din import nu contribuie mai departe la cresterea bazei impozabile. Pe de alta parte, daca ar fi existat firme autohtone care sa produca local bunuri care sa raspunda cerintelor (calitate, cantitate, pret, ritm si volum de aprovizionare) avute de magazinul de comercializare, banii ar fi ramas in interiorul tarii si ar fi contribuit la cresterea bazei impozabile, care in final ar fi determinat o crestere a incasarilor fiscale. Aceasta este una din explicatiile pentru care incasarile fiscale au ramas reduse in Romania, in pofida faptului ca am avut ani cu rate mari de crestere economica, iar ratele de taxare au fost reduse pe anumite paliere.
Dupa cum subliniaza Aguiar si Gopinath (2004), ciclurile economice din tarile cu economii emergente difera semnificativ de cele din economii mature. Implicit, si criteriile dupa care consideram optimalitatea unor decizii fiscale, de exemplu in termeni de taxare, difera in cazul unor economii emergente aflate in faza de expansiune si convergenta fata de cazul unor economii ajunse la etapa de maturitate. De exemplu, Mankiw, Weinzierl si Yagan (2009) subliniaza ca, in unele arii de taxare, exista o eterogenitate semnificativa la nivelul tarilor din OECD.
Totodata, Mankiw, Weinzierl si Yagan (2009) subliniaza faptul ca in multe tari exista neconcordante intre practicile intalnite cu privire taxare si ceea ce recomanda literatura ca fiind optimal. Adesea, in discutiile despre fiscalitate se invoca adecvarea unor modele practicate in alte tari si care au fost eficiente. Faptul ca anumite sisteme fiscale sunt eficiente in anumite tari nu reprezinta o conditie suficienta pentru ca aceeasi eficienta sa fie intalnita intr-o alta tara. Literatura de specialitate recomanda ca deciziile cu privire la fiscalitate sa fie optimale avand in vedere un criteriu social. Altfel spus, literatura de specialitate recomanda definirea unui criteriu de urmarit, precum bunastarea sociala, astfel incat deciziile de taxare sa asigure maximizarea acestui criteriu.
Totodata, deciziile de natura optimala se investigheaza diferit pentru fiecare taxa. Exista doua abordari majore cu privire la optimalitatea taxarii: o abordare micro si una macro. Abordarea micro, propusa de Mirrlees (1971), se caracterizeaza printr-un mediu static, in timp ce abordarea macro, promovata de autori precum Atkinson si Stiglitz (1976), se refera la un mediu dinamic, in care deciziile de taxare determina efecte in timp. Nu in ultimul rand, este important sa distingem intre un mediu optimal de taxare si necesitatea de consolidare fiscala. In general, consolidarea fiscala se refera la o necesitate imediata, in timp ce conturarea unui cadru optimal de decizii fiscale urmareste un orizont mai lung de timp (o discutie interesanta despre masuri de consolidare fiscala si optimalitate pe termen mai scurt poate fi gasita in Uribe, 2016).
Diferenta dintre costul datoriei si rata de crestere economica, intalnita in literatura de specialitate sub acronimul „r-g”, a nascut importante dezbateri economice despre sustenabilitatea datoriei publice si nuanta masurilor ce ar trebui adoptate. Un nivel pozitiv si ridicat al r-g poate indica probleme pentru sustenabilitatea datoriei publice. Recurgand la o judecata bazata pe o curba Laffer dinamica, Cochrane (2010) subliniaza ca reducerea perspectivelor de crestere pe termen lung poate reduce semnificativ spatiul fiscal.
Intelegerea si recunoasterea situatiei economice de la care pornim in acest drum deloc usor are ca reper necesitatea asumarii situatiei reale a economiei din prezent. O perceptie neadecvata asupra realitatilor economice existente poate conduce la erori majore cu grave consecinte economice pentru ca increderea actorilor privati din economie (populatie, mediul de afaceri, investitori) se poate pierde rapid, iar apoi se recastiga foarte greu, si cu importante costuri pe termen mediu.
John Maynard KEYNES spunea limpede: ‘The avoidance of truth in economic policy leads not only to poor results but to distrust in institutions’. Iar Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel, intarea aceasta idee: ‘Only a government that tells the truth about the economy can make rational decisions about the future’. Mistificarea realitatii economice poate crea iluzii pe termen scurt, dar aduce inevitabil crize pe termen lung. Adevarul economic, oricat de inconfortabil, este conditia de baza pentru decizii rationale si pentru mentinerea increderii in institutii.